Cu toții ne regăsim în pilda fiului risipitor. Recunoaștem acea dorință de eliberare din jugul „cel bun” al Tatălui și desfrânarea cea sluțitoare în care ne afundăm.
Dulceața păcatului nu durează mult. Imediat ne este dat să gustăm amărăciunea care se ascunde în miezul ei.
Dacă ne smerim și ne recunoaștem căderea, putem ajunge la o pocăință profundă.
Nu departe se va aprinde în suflet dorința de a ne întoarce la Dumnezeu.
„Prin smerenie, ajungem la spovedanie și spovedania aduce curăția, iar curăția aduce vederea lui Dumnezeu”.
Mântuitorul spune că fiul cel pierdut și-a venit în sine.
A realizat cât de bune sunt darurile părintelui său și cât de multă durere îi provoacă libertatea pe care a căutat-o.
Dacă Dumnezeu nu ar fi atât de milostiv, nimeni nu s-ar putea mântui, spunea Starețul Efrem Athonitul din Arizona.
Pocăința netezește drumul nostru spre Împărăția Cerurilor.
Este cea mai mare taină, care poartă în ea binecuvântarea Părintelui ceresc.
„Dumnezeu Își află odihnă în omul care se pocăiește, oricât de păcătos ar fi fost el”.
Pocăința îl readuce pe om în starea lui firească, blândă și smerită.
Îi domolește pornirile pătimașe. Îi astâmpără trufia. Îi netezește culmile mândriei pe care s-a suit.
De aceea omul care se pocăiește este iubit și îmbrățișat de Dumnezeu. Pentru că „își vine în fire”.
Pocăința este apa care limpezește conștiința și spală întinăciunea păcatului.
Iar prin mărturisirea păcatelor, haina sufletului se albește și se face din nou curată, ca la Botez.
„Lacrimile sufletului pocăit curățesc inima, mintea, sufletul, trupul, viața, cuvântul, curățesc chiar și fiecare gest al omului”.
Cele mai profunde și adânci rugăciuni izvorăsc din inima înfrântă și smerită. Îl vedem pe Proorocul David, care din multa lui pocăință pentru păcatele sale, a alcătuit Psalmul 50.
Inima singură știe ce să spună atunci când este atinsă de duhul cel binefăcător al pocăinței.
Simte cum Duhul Sfânt se roagă în ea și îi arată ce să spună.
Aceste rugăciuni sunt pline de sinceritate și de credință.
Vederea propriilor păcate nu îl duce la deznădejde pe cel smerit.
Dimpotrivă, îl îmbie cu multă nădejde să ceară mila și iertarea lui Dumnezeu.
„Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu”.
Însă pentru a primi harul Lui, trebuie să ne deschidem spre el.
Numai cel care se învârtoșează și se mânie pe el însuși cade în mândrie și apoi în deznădejde pentru păcatele săvârșite. Unul ca acesta nu se pocăiește cu adevărat și nu se va îndrepta.
Rugăciune de pocăință
„Iată-mă, Doamne. Uită-Te la mine, ce am ajuns, ce a mai rămas din zidirea Ta. Uită-Te și mă plânge, că eu singur nu mă pot plânge.
Eu am o altă viață. Ca Petru zic și eu: „Du-Te de la mine, că sunt om păcătos”. Niciodată nu Te-am iubit și nu Te-am ascultat.
Știu că ești aici, dar nu Te simt și nu Te recunosc. Tu însă nu Te depărta, ci așteaptă până mă ridic din păcat. Ajută-mă Tu să mă ridic, că Tu m-ai zidit și poți face toate câte voiești.
Iisuse, Doamne, Tu singur poți, doar cu un cuvânt, să alungi furtuna patimilor din mintea și din inima mea. Sau, dacă după judecata Ta n-o alungi acum, pentru că trebuie să mă lupt și eu, nu mă lăsa să fiu nimicit de răutatea păcatelor.
Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Să nu Te scârbească mulțimea păcatelor mele și să nu-Ți întorci fața Ta de la mine.
Rămâni cu mine, chiar dacă eu nu Te văd, chiar dacă eu nu Te simt, chiar dacă nu Te ascult. Chiar și atunci când eu nu mai vrea să rămâi cu mine, Tu, Doamne, să nu mă părăsești. Că Tu ești Cel Care ne dai viața și ne ridici din moartea păcatelor și fără de Tine noi nu putem face nimic.
Ție, Preamilostive, după cum putem, toți slavă Îți înălțăm, împreună cu Părintele Tău Cel fără-de-început și cu Preasfântul și bunul și de Viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
Niciun comentariu