Într-un sat uitat de lume, unde vântul se joacă printre acoperișurile de stuf și seria aveau miros de pâine caldă și lemn ars, trăia bunica Maria. O femeie mică de statură, dar cu o inimă imensă, în care și adăpostea toată familia, toate durerile lumii. Viața ei nu fusese niciodată ușoară, dar poate că tocmai greutățile au făcut-o să strălucească așa cum puțini oameni o fac.
Maria s-a născut în vremuri tulburi, când războiul făcea din oameni umbre și din case, ruine. Părinții ei au pierit devreme, lăsând-o singură cu doi frați mai mici de care trebuia să aibă grijă. Avea doar zece ani când a înțeles că, dacă vrea să supraviețuiască, trebuia să învețe să fie puternică. Își vindea hainele pentru o coajă de pâine și spăla rufe pentru vecini în schimbul unui pumn de făină.
De multe ori mergea la culcare flămândă, dar niciodată nu plângea în fața fraților ei. Îi mângâia pe frunte și le spunea povești despre o lume mai bună, una în care soarele nu se ascunde niciodată și în care oamenii buni sunt răsplătiți.
Anii au trecut, iar Maria a devenit o tânără frumoasă, cu ochi blânzi și mâini muncite. S-a îndrăgostit de Ion, un băiat dintr-o familie înstărită, dar părinții lui s-au împotrivit iubirii lor. „Nu ești de nasul nostru,” i-au spus cu răceală, iar Ion, deși îndrăgostit, a ales să asculte familia.
Pentru Maria, acea trădare a fost prima rană care nu sa vindecat niciodată. Dar nu a plans. A strâns dinți și și-a continuat viața. S-a măritat cu un bărbat bun, dar pe care nu l-a iubit niciodată la fel. A avut copii și le-a oferit tot ce ea nu avusese niciodată: o familie, un cămin cald și mese îmbelșugate.
Ani mai târziu, soțul ei s-a îmbolnăvit, iar doctorii i-au spus că nu există nicio speranță. Maria nu a acceptat niciodată acel cuvânt. S-a dus din sat în sat, căutând leacuri, rugându-se și făcând sacrificii. Și-a vândut puținele bijuterii și tot ce avea, sperând că va reuși să-l salveze.
Dar viața nu e corectă. Soțul ei s-a stins într-o noapte rece, iar Maria a rămas văduvă, cu patru copii care depindeau de ea. N-a avut timp să-și plângă durerea. A început să muncească fără oprire, să coasă haine pentru alții, să vândă brânză la piață, să curețe casele celor mai bogați.
Anii au trecut, copiii i-au crescut și și-au luat zborul, dar Maria a rămas în casa mică de la marginea satului. Făcea pâine în fiecare dimineață, iar toți nepoții știau că la ea vor găsi întotdeauna o îmbrățișare caldă și un cuvânt bun.
Într-o seară de iarnă, când fulgii dansau leneș în aer, bunica Maria s-a așezat pe scaunul ei vechi de lângă sobă și a închis ochii. Nu sa mai trezit niciodată. Pe masă, lăsase o scrisoare pentru familia ei, scrisă cu mâna tremurândă:
„Nu banii, nu averea și nu succesul vă vor face oameni buni. Ci felul în care veți iubi, felul în care veți îmbrățișa viața chiar și atunci când ea vă lovește. Viața mea nu a fost ușoară, dar a fost frumoasă, pentru că am iubit și am fost iubită. Iar voi sunteți cea mai mare victorie a mea.”
Astăzi, la marginea satului, sub un măr bătrân, stă o piatră simplă pe care scrie: „Bunica Maria – cea mai bună inimă din lume” . Și poate că, undeva, într-o altă lume, Maria coace pâine caldă și șoptește povești îngerilor.
Niciun comentariu